SĂ-L BOCIM PE VADIM – La dracu să-i ia de musulmani şi de refugiaţi!

0
445

Mă tot gândesc la neamul ăsta al nostru, ce-o fi cu el de e atât de greşit. Unde ni s-o fi rupt, în sutele de ani, firul acela de logică, fărâma aceea de suflet, dramul de credinţă care ne ridică de la bucata de carne la om. Şi parcă niciun argument drept nu mai funcţionează în minţile noastre, umblăm cu inimi de împrumut, ca şi cum nu ne-am fi născut niciodată întregi, cu sufletele noastre.

Dar suntem buni, suntem perfecţi, suntem ăia care avem dreptul. Suntem poporul ales! Aşa suntem, în minţile noastre acoperite de ceaţă, schimonosite de-o boală pe care tot noi, aleşii Celui de sus, am inventat-o şi ne-am înfipt-o bine în noi, să nu iasă vreodată.

Mă tot gândesc la neamul ăsta al nostru şi încerc să înţeleg cum de mă dezarmează de fiecare dată. Ce-o fi cu noi de nu ne mai oprim din jelit toţi mafioţii ţării, toţi aia care ne-au jefuit ţara şi sufletele, toţi aia care au călcat cât au vrut peste cadavrele noastre de vieţi, toţi aia care ne-au mai aruncat o bucată de pâine, cât să avem pe ce să ne mai sfâşiem. Ce-o fi cu noi de ne îmbulzim fără pic de decenţă peste gropile unor morţi? Morţi care nu sunt ai noştri. Doar circul e al nostru.

Am mai dus unul la groapă. Am făcut din nou ce ştim noi, românaşii aleşi, să facem cel mai bine. Să jelim în direct, să leşinăm pe lângă cruci, să ne ghiontim când popii cântă acolo, ca lângă orice ultimă groapă, să ne punem baticele negre pentru mortul întregului neam. L-am dus cu toţii pe Tribun la groapă. Am vărsat lacrimi. Ne-am întrecut, mai rău ca nişte bocitoare, în urlete naţionale. Ne-am luat cu toţii haina de dumnezei şi-am început judecata de apoi. Ba că a fost cel mai, ba cel mai, ba CEL MAI! Ba că n-a fost nimic, mai bine că s-a dus!

Ne-am bătut în cuvinte mari, penibil de mari, în scenarii halucinante, scornite de minţile unor morţi vii, care se plimbă aiurea pe pământ. Ba că Vadim e mort, ba că nu e, ba că a fost asasinat, ba că n-a fost, ba că-l respinge şi pământul, ba că nu-l primeşte cerul, ba că fără el o să murim şi noi, ba că nevastă-sa-i plânsă, ba că, la dracu!, de ce a murit el şi nu altu’? Că altu’ era mai bine dacă crăpa! Eram şi noi mai fericiţi. Eram şi noi, în sfârşit, un popor normal! Dar n-a fost aşa. N-a fost să crape altul. N-a fost să fim normali.

O clipă n-am tăcut la moartea asta. O clipă nu ne-am oprit din judecat, din acuzat, din tras până la sânge în ceilalţi, oricare ar fi fost ceilalţi. Noi toţi am avut dreptate şi de data asta! Noi, judecătorii supremi ai acestei lumi, ne-am dus şi acum mortul asta la groapă, exact aşa cum doar noi ştim să o facem. Fără decenţă. Fără măcar decenţa aceea firească, umană, care te face să înţelegi că judecăţile de apoi nu le vom face niciodată noi. Că mortul ăla, aşa cum a fost el cât umbla printre noi, n-o să-ţi mai poată spune vreodată nimic din groapa în care l-am aruncat.

Mă tot gândesc la neamul ăsta al nostru. La ce o fi cu noi de nimic omenesc pare să nu mai conteze? Ne-am prins toţi cu ghearele de destinele a mii de oameni care fug de pe un pământ spre altul, în căutarea vieţii. Şi-am început, din nou, să urlăm. Să ne sfâştiem între noi. Să hulim. Să strigăm că NU, NU, NU! Nu vrem refugiaţi la noi!. Să nu prindem pe pământul ăsta creştin al nostru picior de musulman! Să nu calce toţi teroriştii (pentru că, desigur, sunt terorişti. Cum altfel?) în ţara asta a noastră, pe care, evident, noi ne-am dat-o pe lume. Să nu calce nimeni pe bucata noastră de pământ, unde doar noi avem toate drepturile omeneşti.

Nu mai contează că ei, fugarii, nu vor cu niciun chip să vină la noi, dar vor ajunge, probabil, forţaţi, câteva mii. Nu mai contează că nici măcar unuia dintre noi nu i s-a mişcat cu vreun milimetru viaţa din cauza lor. Nu mai contează compasiunea.

Nu mai contează omenia. Nu mai contează nici creştinismul. Nici binele. Nici gândirea aceea firească şi logică de a întinde mâna celor care nu au măcar cât ai tu. Cât ţi s-a dat ţie pe lumea asta în care ai ajuns şi care nu îţi datora nimic. Nu mai contează că tu, ala cu judecata în mână, ai doar norocul divin că nu eşti, acum, în locul lor. Nu mai contează că ai mai ajuns şi tu şi sigur vei mai ajunge, în istoria asta prea lungă care ni se tot dă, în genunchi în faţa altora, în faţa vieţii.

Nu mai contează nimic firesc, nimic venit din sufletul de om. A devenit, habar nu am de ce, un argument tâmpit, acum, în neamul ăsta al nostru, să fim buni, să fim aşa cum ne batem cu pumnii în piept că suntem, aleşii Domnului. E o ruşine! O slăbiciune să fii om! Eşti fraier, mă, băiatule! Naiv de-a dreptul! Scoate-ţi, dracului, inima aia din piept! Ce-o ţii ca prostul? Acum, gândim cu creierul! Numai cu creierul, ai înţeles? Acum suntem în război, să nu calce nimeni, chit că nu vrea, pe plaiurile noastre mioritice. În ţărişoara asta minunată, perfectă, cu oameni drepţi şi harnici. Şi primitori, desigur.

Mă tot gândesc la neamul ăsta al nostru. Cum ne tot găsim noi judecăţi, şi zbateri, şi supărări, şi răfuieli tâmpite. Cum nu vrem, măcar pentru o secundă, să stăm să ne gândim. Cum nu contează nimic din ce ar trebui. Cum nu ne deranjează că, de exemplu, ţara asta în care NU, NU, NU vrem refugiaţi şi, în niciun caz, musulmani, e pe mâna unor golani, a unor plagiatori de ultimă speţă, a unor corupţi până în măduva oaselor, a unor haite de politruci, a unor analfabeţi, piţipoance şi lipitori de afişe.

A unor securişti şi progenituri de criminali comunişti care, de-un sfert de veac, ne-au jefuit sufletele. Ne-au spălat minţile. Ne-au sărăcit, îmbolnăvit, îndobitocit voit nu doar pe noi, ci şi pe copiii şi nepoţii noştri. Dar asta nu contează. La dracu să-i ia de refugiaţi!

Ramona Ursu

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.