NU MAI CRED – Ţara de dincolo de nereguli

0
354

Ce e fundamental greşit cu ţara noastră? De ce, dintre naţiunile care ne înconjoară, avem, pe rând, impresia că suntem cei mai mizerabili şi cei mai geniali? Cei mai muncitori şi cei mai hoţi? Cei mai inteligenţi şi cei mai delăsători? Oricât am încerca să ne consolăm că şi ceilalţi au oile lor negre, e imposibil să nu constatăm că ei găsesc întotdeauna o motivaţie şi o solidaritate care să le definească.

Naţiuni şi state care erau, până deunăzi, la genunchiul broaştei, cunosc acum prosperitate, instituţii şi reglementări eficiente. Nu e niciun blestem şi nicio fatalitate, aşa cum cred cei care contabilizează păcatele capitale ale poporului român, considerându-se superiori şi bătuţi de soartă. Dimpotrivă, cu cât jelaniile, blestemele şi cărămizile din piept cresc în frecvenţă şi intensitate, cu atât societatea o duce mai rău. E suficient să ne uităm la date şi statistici pentru a construi, împreună (acest “împreună” este esenţial), un proiect de ţară realist. A-ţi stabili scopuri tangibile e vechea slăbiciune a politicii româneşti.

La noi trăieşte şi prosperă complexul Messia, credinţa populară că va veni cineva să ne salveze, precum şi convingerea că fiecare, în parte, e cel chemat să aducă pacea şi prosperitatea. Istoria românească e plină de salvatori şi de conflicte ireconciliabile. De trădări oportune şi ineficiente. De compromisuri mizerabile care pârjolesc societatea. Şi stăm, ca viţelul la poarta normalităţii, ratând, pe rând, toate obiectivele.

Garda şi Căpitanul, Antonescu, Ceauşescu, Băsescu, toţi au fost salvatori providenţiali. Toţi au lăsat în urmă probleme insurmontabile. De ce? Ce e irealizabil, fals sau inadecvat? Cred că vina nu e colectivă, ci individuală. Că, aşa cum spunea cronicarul, e omul supt vremi. Că mentalitatea comună, aia de care ne tot plângem, e o creaţie politică. Să fiu bine înţeles: numesc “politic” acel grup de oameni care se instalează la butoane. Clanul “Butoane” e cel care formatează, ca pe un hard-disk, obiceiurile, cutumele, regulile.

Şi, de sute de ani, bunul plac şi proiectul autist (vorba lui Aurescu) scriu istoria. Nimeni nu întrebă poporul pe care îl conduce, pentru că are reţeta fericirii, adusă de acasă. “Asta-i pohta ce-am pohtit.” – şi pace. Automat, dorinţa devine literă de lege. Consecinţele? Să le ia naiba. Populaţia se adaptează pentru că asta e supravieţuirea: oamenii mint, înşeală, mituiesc, înjură şi dispreţuiesc aşa cum face Vlădica. Orice am vota, ne trezim în acelaşi impas. Singur motorul supravieţuirii ne duce înainte.

În jungla numită România ne facem drum cu maceta. Sistemul politic e cel bolnav, nu “poporul”. Am aşteptat ca, după un an, odată cu noua lege a partidelor, să văd ieşind la lumină politicianul atent la lumea din jur şi care, împreună cu ea, să dea un proiect de ţară raţional. Până acum, aşteptarea mi-a fost zadarnică. Cu o floricică nu se face primăvară.

În istoria tragică a naţiunii noastre cunosc un singur caz de reuşită excepţională, Spiru Haret, cel care a revoluţionat sistemul de învăţământ. Le recomand celor care vin să îi studieze viaţa şi crezurile şi să înţeleagă cum a fost posibil. Pur şi simplu, a folosit oamenii existenţi, capacitându-i, înţelegându-le competenţele şi visurile. Şi refuzând drastic ideea de “om nou”, de bine artificial. Când am să văd, dacă am să văd, astfel de oameni, am să le dau votul meu. Dar nu mai cred.
Florin Iaru

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.