MERITE ȘI PĂCATE – Amurgul tovarășului Nelu

0
169

MERITE ȘI PĂCATE Marx și Engels au murit bine-mersi în libertate, în paturile lor, fără să le fie pus la socoteală vreun strop de sânge din abatorul politic pe care l-au conceput. Morții comunismului, de douăzeci de milioane de ori mai mulți, au rămas în sarcina unei serii de ucigași, începând cu Lenin și sfârșind cu Ceaușescu.

O parte din această cifră i se impută azi lui Iliescu, animalul sfânt al Crăciunului din ’89, sub al cărui zâmbet au căzut nu numai întâmplările, ci și inimile unei țări întregi. Cu 28 de ani prea târziu, Iliescu e acuzat oficial de infracțiuni contra umanității. Peste 700 de morți, 2.000 de răniți și aproape o mie de reținuți ilegal îi sunt trecuți pe notă și fluturați ca o veche consumație neplătită la cheful la care s-au îmbătat toți. Justiția își drege vocea acum, când Iliescu, de trei-patru ori ales președintele țării, are 88 de ani. Vârsta lui înaintată trezește demonii anchetei.

Procurorii își fac curaj să se apropie de fostul leu bolșevic. Iar el, tătucul șubrezit de povara democrației, înaintează mut, cu pași poticniți, prin culoarul deschis de reporteri, încolțit de camere și de întrebări prostești, spre mormântul ridicol, săpat de urmași în Codul Penal.

Evenimentele au nenumărate fețe. Înainte de a se petrece, atunci când se petrec și după ce s-au petrecut, evenimentele arată diferit. Realitatea lor nu e doar istorică și nici doar juridică, ele sunt judecate mai ales emoțional și măsurate cu necesitatea clipei. Sunt mai întâi trăite și apoi cântărite. Relativismul lor e infinit, percepția lor e în primul rând afectivă. Abia după aia intră în funcțiune legea, rațiunea, istoria.

În zilele revoluției, când, în afara câtorva puțini și nebuni, populația României își fierbea lașitatea și speranța în același ibric, la adăpostul casei și al tăcerii, Iliescu a fost îngerul ateu al momentului, picat la țanc, pogorât în toiul derutei, singurul apt să pună capăt incertitudinii și groazei de represalii. Chiar dacă montat în vârful unui complot, Iliescu a înclinat balanța fricii, atât pentru cei care au tras, cât și pentru cei care au încasat gloanțele. Și, mai ales, pentru toți ceilalți. Apariția lui Iliescu a făcut căderea lui Ceaușescu ireversibilă. Apariția lui Iliescu a verificat reușita puciului și a eliberat masele de trac. Apariția lui Iliescu a indus căderea formală a statului totalitar.

Acest aport psihologic, baza exploziei populare din zilele ce au urmat, nu e prins nicăieri în rechizitoriu. Persoana lui Iliescu e judecată la rece, în timp ce faptele s-au petrecut la cald. Nici un procuror nu ia în calcul curajul fizic al conspiratorului Iliescu și nici gloanțele care aveau scris pe ele numele anchetatului de azi. Ceaușescu, Securitatea și lunetiștii știau fără greș cine trebuie împușcat pentru ca regimul să dăinuie.

Revoluțiile se coc în jurul unor planuri, mai sincere sau mai interesate, mai legitime sau mai străine. Din fericire, România a beneficiat de un plan. Kaghebist, securist, ciaist, prea puțin mai contează, de vreme ce, fără el, am fi îndurat încă decenii mizeria familiei Ceaușescu sau am fi murit cu zecile de mii pe străzi s-o înlăturăm luptând fără un plan.

Iliescu a venit cu formula lui de istorie, a acceptat un rol în singura lovitură de stat disponibilă și iată-ne aici în loc să fim tot acolo. E o simplificare, desigur, dar rezultatul final e ireductibil. Iliescu a făcut parte din tot răul postdecembrist, așa cum l-am resimțit noi. Dar a făcut parte și din cauza mai cuprinzătoare a binelui final. Când moartea și libertatea aleargă pe străzi, linia între merit și crimă e atât de fină, încât revoluțiile s-au obișnuit să nu mai țină seama de ea și să-și devoreze fiii.

Două decenii, Iliescu a fost acuzat public pentru crime enorme, exagerate, pe care furia supraviețuitorilor i le-a pus în cârcă. Un deget imens, acuzator, l-a țintuit în toată perioada asta. Iliescu, brand-ul revoluției însângerate, unicul măcelar în serie al zilelor de după 22, a fost somat să ia asupra lui tot: și tragedia tinerilor împușcați, și durerea rudelor, și drama celor schilodiți. Ani la rând, având încă în urechi țipetele din decembrie, l-am insultat, l-am batjocorit, l-am tratat ca pe un asasin cu mâinile pline de sânge.

Ne-am hrănit, eu și alții ca mine, cu această răzbunare a cuvintelor, nefiind vreodată sigur că ăsta e verdictul sau că aș vrea să-l văd suferind fizic. Îl văd azi pe Iliescu încătușat doar în filmul evenimentelor și atât. Rămas prizonier pe viață în povestea prăbușirii Ceaușeștilor și pregătindu-se să moară odată cu blestemele și cu regretele noastre. Dacă e criminal, Iliescu e un criminal de patrimoniu, cu termenul de valabilitate judecătorească expirat, ocrotit de rezultatele istoriei.

Asta în ceea ce privește evenimentele din decembrie. Restul e democrație și lașitate colectivă.

Doru Bușcu

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.