Merită să citiți! Artă veşnică. Eminescu în piatră

0
422

Două sunt sculpturile prin care poetului naţional i-a fost redată întreaga splendoare. Una este mereu în drumul nostru, situată în faţa Ateneului Român, şi de aceea de cele mai multe ori o ignorăm. Cealaltă se află la capătul lumii, într-o piaţă din Montreal, şi a stârnit de-a lungul timpului destule controverse.
Statuia din faţa Ateneului aparţine, aşa cum se ştie, artistului Gheorghe D. Anghel, născut la începutul secolului trecut şi care a murit la un an după venirea la putere a lui Ceauşescu. A fost un artist post-paciurian, învăţând de la maestrul său destule fineţuri ale artei sculpturale, dar a călătorit şi în Franţa, unde s-a adăpat de la lecţia unor maeştri de anvergura lui Rodin şi Bourdelle.
Gheorghe Anghel a fost atras de statuarul clasic, dar ferit de convenţionalisme, exact ceea ce convenea unui comunism luminat cum era acela de la mijlocul anilor â60. Aşa se şi explică apariţia în faţa Ateneului a statuii lui Eminescu care, din fericire, a supravieţuit până astăzi şi nu s-a găsit (încă) nimeni care s-o gonească de acolo. Imaginea poetului naţional are ceva olimpian imnic, dar emfaza nu e deloc supărătoare.
A intrat, cum se spune, în peisaj şi de aceea nici nu-i mai dăm atenţie. Dar ea face parte din duhul atoateînvăluitor şi graţie acestui fapt ne ocroteşte fără ca noi să mai simţim aceasta. Poate, dacă în urma unei intervenţii demente, ar dispărea de acolo, i-am simţi imediat lipsa şi am suferi. Atunci ne-am da seama că Eminescu nu mai este lângă noi. Spaţiul public trebuie onorat de asemenea creaţii care-l vitalizează şi-l scapă de apăsarea construcţiilor tipizate. După 1989, multe statui au fost sacrificate în mod nejustificat şi acest lucru a făcut rău ţării.

La celălalt capăt de lume există un alt Eminescu, înveşnicit de un alt mare artist, Vasile Gorduz.

Probabil, canadienii nu ar suferi dacă acest Eminescu, într-o bună zi, ar pleca din locul care i-a fost rezervat. Dar dincolo de interesul sau lipsa de interes a localnicilor, se impune, cum spuneam, prezenţa duhului pe care prezenţa unei opere autentice o poate invoca. Acesta şi este rolul statuii lui Mihai Eminescu în Canada francofonă.
Doar că aici este vorba de un alt chip al marelui poet. Nu mai are nimic din maiestatea de aici din ţară. Gorduz a văzut altfel decât Anghel durabilitatea mitului eminescian. Eminescu nu va dura prin forţă şi prin clasicitatea reprezentării sale, ci prin altceva, prin graţia celui care ştie ce înseamnă să fii perisabil şi pecabil, trecător şi cerşetor într-o lume ingrată, dar cu toată fiinţa încordată spre ţinta de dincolo de vizibil.
Viziunea lui Eminescu din Montreal a fost criticată, dar a rămas la locul ei. Gorduz este mai tânăr decât Anghel cu aproape trei decenii, dar geniul său este tulburător şi din anumite puncte de vedere strânge tot ce avem mai bun în sculptură după Brâncuşi. Îndrăzneala cu care l-a reprezentat pe Eminescu merită toată lauda, şi chiar şi cei care nu-l agreează ajung ca prin refuz să-şi exprime admiraţia. Înţelegem însă că în comunism o asemenea sculptură nu ar fi fost admisă. Geniul lui Gorduz a muşcat subversiv din regimurile totalitare. Anghel însă s-a pliat. O diferenţă care nu scade o operă în favoarea celeilalte.
Dintr-un capăt la altul al lumii, despărţite de ocean, cele două opere slujesc extraordinar ideea Eminescu, care nu este numai a noastră, ci a tuturor celor care, smerindu-se pe ei înşişi, preţuiesc ceva mai presus de propria persoană. În concluzie, când ne mai ducem la Ateneu să ne uităm la Eminescu. Iar computeriştii de origine română din Canada, de asemenea, să dea o raită şi prin Montreal. (Dan Stanca, ziarullumina.ro)

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.