CALENDAR RELIGIOS – 21 ianuarie

0
68

CALENDAR RELIGIOS Ortodox – Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. Mc. Neofit

Greco-catolic – Sf. cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. m. Neofit; Sf. m. Agneza

Romano-catolic – Sf. Agneza, fc. m.

Biserica sărbătorește astăzi pe Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, care s‑a născut în Constantinopol, la anul 580. Este unul dintre cei mai mari teologi ai istoriei creştine, cu o operă de o profunzime dogmatică excepţională. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă şi personală a marilor curente filosofice ale Antichităţii şi a principalelor idei patristice”.

Sfântul Maxim a îm­brățișat viaţa monahală în Mănăstirea Chrysopolis‑Scutari la anul 614. De aici apără dreapta credinţă, însă din cauza invaziei persane se retrage în nordul Africii, unde continuă să apere credința cea adevărată. Între 628 şi 646, Sfântul Maxim locuise în Africa de Nord, în apropiere de Cartagina, într‑o regiune al cărei episcop fusese Fericitul Augustin. În timpul ultimilor 30 de ani de viaţă, Sfântul Maxim a avut de luptat împotriva a două erezii asemănătoare una cu alta: monoenergismul şi monotelismul, care negau credinţa ortodoxă în cele două lucrări şi cele două voinţe ale lui Hristos, corespunzând celor două naturi ale Sale, divină şi umană. Mai mulţi împăraţi ai Bizanţului au contribuit la promovarea acestor erezii din motive politice şi au fost susţinuţi de către toţi patriarhii răsăriteni.

SINAXAR_w747_h373_q100

În Episcopul Romei şi‑a găsit atunci Sfântul Maxim principalul susţinător şi la Roma s‑a refugiat el între 646 şi 651. L‑a convins pe Papa Martin să convoace Sinodul de la Lateran, în anul 649, care a condamnat această nouă erezie. În anul 653, pentru mărturisirea sa de credinţă, Sfântul Maxim a fost arestat, adus în Constantinopol, audiat şi, în 655, condamnat la exil în Tracia. Un an mai târziu, el a fost audiat din nou, însă nu a vrut să retracteze nimic. În 662, în vârstă de 82 de ani, sfântul a fost audiat pentru a treia oară, fiind arestat și aruncat în închisoare sub învinuirea de nesupunere și neascultare față de decretul imperial al împăratului Constans, dar și acuzat de erezie.

În cel de‑al treilea exil, însoțit fiind și de ucenicii săi, Cuviosul Maxim avea să fie supus la cazne, tăindu‑i‑se limba și mâna dreaptă, astfel încât să nu mai poată nici vorbi, nici scrie.

Mai mult, legându‑i‑se de gât mâna și limba tăiată, sfântul avea să fie plimbat pe străzile Constantinopolului, fiind mai apoi trimis în exil. Această dreaptă tăiată a sfântului a fost salvată și, îcălătorind” de‑a lungul veacurilor, se odihnește din veacul al XII‑lea la Mănăstirea Sfântului Pavel din Sfântul Munte Athos, fiind considerată singura rămășiță cunoscută a Cuviosului Maxim Mărturisitorul. În acest ultim exil din anul 622, sfântul s‑a mutat la viaţa veşnică.

Scrierile Sfântului Maxim, care din exterior par a fi scrieri polemice, au permis Bisericii Ortodoxe să‑şi expliciteze şi să‑şi precizeze în mod considerabil credinţa în materie de hristologie. Dezvoltările teologice ale Sfântului Maxim referitoare la cele două naturi ale lui Hristos şi singurul Său ipostas, la relaţiile dintre natură şi ipostas, la noţiunea de „ipostas compus”, la cele două voinţe ale lui Hristos, dar şi la natura voinţei şi legătura sa cu liberul arbitru, referitoare la natura libertăţii, la cele două energii ale lui Hristos, dar şi la noţiunea de energie în general, sunt şi astăzi esenţiale pentru a înţelege în profunzime hristologia şi antropologia ortodoxă.

Sfântul Maxim rămâne încă şi azi un maestru de nedepăşit şi doar urmându‑i şcoala putem cu adevărat înţelege, atât cât sunt ele accesibile raţiunii umane, alcătuirea Cuvântului întrupat. Printre Sfinţii Părinţi, el este cel care oferă asupra acestui subiect expunerile cele mai precise, cele mai riguroase şi cele mai profunde. În afara aprofundării şi a precizării excepţionale pe care Sfântul Maxim le aduce acestor noţiuni de natură, persoană, voinţă şi libertate, el aduce şi lămuriri referitoare la câteva subiecte la care omul contemporan, pus în faţa provocărilor gândirii moderne raţionale şi secularizate, resimte o nevoie legitimă de explicaţie.

Omul modern nereligios, din cauza unei false concepţii despre libertatea lui, are deseori tendinţa de a voi să fie stăpânul vieţii sale biologice şi deci, deopotrivă, al morţii sale. Aceasta se manifestă deseori în fapte, prin ispita sinuciderii sau ispita eutanasiei, două practici care tind să ia amploare în zilele noastre.

Sfântul Maxim ne aduce aminte că timpul vieţii şi pornirea legată de energia întregii lui fiinţe îi sunt date omului pentru ca el să umple intervalul ce‑l separă de Dumnezeu la începutul existenţei sale, şi nu pentru altceva. De aceea, fiecare gând, fiecare faptă a vieţii omului trebuie să contribuie la apropierea persoanei de Dumnezeu, altminteri, omul nu‑şi îndeplineşte misiunea lui ontologică. Şi, în acest scop, fiecare minut şi fiecare secundă a vieţii sunt importante, până la ultimele pe care ni le dă Dumnezeu.

Gândirea Sfântului Maxim oferă, de asemenea, un ajutor deosebit de preţios pentru omul modern prins între ispita plăcerii şi greutatea suferinţei. Sfântul Maxim are despre patimi o concepţie cu totul originală. Ele sunt foarte numeroase, îşi au toată originea în două tipuri de atitudine: atracţia faţă de plăcere, pe de o parte, şi repulsia faţă de suferinţă, de cealaltă parte. Aceste două atitudini şi patimile ce decurg din ele îl supun pe om unei veritabile sclavii şi unei permanente decepţii, în timp ce el chiar crede adesea că şi‑a găsit libertatea şi fericirea în ele.

După Sfântul Maxim, numai prin Hristos şi în Hristos putem fi eliberaţi de atracţia plăcerii şi de repulsia şi teama pe care le resimţim faţă de suferinţă. Potrivit Sfântului Maxim, există în omul căzut o patimă fundamentală, mama tuturor celorlalte patimi, iubirea egoistă de sine. Prin ea, dispoziţia de a vrea a fiecăruia se găseşte în dezacord cu a celorlalţi, fragmentând astfel natura umană în felurite părţi antagoniste. În faţa acestei situaţii de luptă a naturii umane împotriva ei înseşi, Sfântul Maxim cheamă la iubire, prin care se realizează armonia dispoziţiilor de a voi ale tuturor şi prin care se înfăptuieşte unificarea naturii umane, aducând‑o la unitatea originară a logosului ei. „Dragostea perfectă, scrie Sfântul Maxim, nu admite, între toţi oamenii care au toţi aceeaşi natură, nici o distincţie bazată pe diferenţa de caracter. Ea nu vede niciodată decât această unică natură, ea iubeşte în mod egal pe toţi oamenii.” „Acela care […] deţine dra­gos­tea perfectă, mai scrie el, nu mai face diferenţă între sine şi ce­lălalt. […] El nu mai vede în oa­meni decât natura lor unică: pe toţi îi vede pe plan de egalita­te, pentru toţi bate aceeaşi inimă.”

Pentru apărarea dreptei credinţe, Biserica l‑a numit Mărturisitorul.

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.