Gândul zilei: ”Ne străduim să schimbăm viața în așa fel, încât urmașii noștri să fie fericiți. Dar urmașii vor spune, ca de obicei: Odinioară era mult mai bine, astăzi viața e mai urâtă!” (Cehov)

Religie
Ortodox = Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; Cuv. Mărt. Evghenie şi Macarie.
Romano-catolic = Sf. Mansuet, ep.
Reformat(Calvin) = Zsuzsanna (Susana), Osvát.
Greco-catolic = S Arhip, ap (+ sec I).
Mozaic = 15. Adar 5771 Shushan Purim – Purim in cities surrounded by walls from the days of Joshua such as Jerusalem.
Musulman = as-sabt: 15. Rabi al-Awwal 1432.

Evenimente
197: Împăratul roman Septimius Severus a învins pe uzurpatorul Clodius Albinus în bătălia de la Lugdunum. Aceasta a fost confruntarea cu cele mai multe victime dintre toate cele care au opus două armate romane.
1866: A apărut lucrarea cercetătorului Gregor Mendel Cercetări asupra plantelor hibride, în care sunt formulate legile fundamentale ale eredității (legile lui Mendel)
1878: A fost semnat Tratatul de pace ruso–turc de la San Stefano, care încheia războiul ruso–turc, recunoștea independența României, dar sacrifica Dobrogea, care era cedată Rusiei, iar aceasta își rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei detașată la 1856.
1880: William A. White, primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Marii Britanii în România și-a remis scrisorile de acreditare domnitorului Carol I. Cu același rang a fost acreditat la Londra N. Callimachi-Catargi.
1927: Sub conducerea lui Nicolae Lupu, o parte din membrii Partidului Național-Țărănesc se desprind din partid și creează Partidul Țărănesc.
1990: S-a înființat Uniunea Teatrală din România (UNITER). Primul președinte a fost actorul Ion Caramitru.
1992: În Coreea de Sud intrat în vigoare Acordul privind reconcilierea, neagresiunea și cooperarea între Nord și Sud (semnat la 13 decembrie 1991). A fost semnată declarația privind crearea unei zone denuclearizate în peninsula Coreea.
2005: Cel mai mare cinematograf din sud-estul Europei, Movieplex, s-a deschis în complexul comercial Plaza România din București.

Nașteri
1473: Nicolaus Copernicus, astronom polonez (d. 1543)
1754: Vincenzo Monti, poet italian (d. 1828)
1817: Regele William al III-lea al Olandei (d. 1890)
1825: Mór Jókai, scriitor ungar (d. 1904)
1833: Élie Ducommun, jurnalist și activist elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1906)
1859: Svante Arrhenius, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1927)
1876 – S-a născut sculptorul Constantin Brâncuşi, membru post-mortem al Academiei Române. Artist al artei secolului XX, Brâncuşi a exprimat în creaţia sa, esenţializată şi purificată în liniile care o compun, o viziune cu totul nouă asupra lumii, în care sînt regăsite miturile primordiale ale omenirii, dar şi elementele inconfundabile ale artei populare româneşti (m.16.03.1957).
1893: Sir Cedric Hardwicke, actor britanic (d. 1964)
1902: Kay Boyle, scriitor american (d. 1992)
1912: Stan Kenton, muzician american (d. 1979)
1924:  Lee Marvin, actor american (d. 1987)
1930: John Frankenheimer, regizor american (d. 2002)
1936 – S-a născut Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist, ministru al Culturii (1995), membru al Academiei Române (Premiul mondial de poezie „Fernando Riello”, Madrid, 1983; Premiul Herder pentru întreaga operă, 1991) (m.06.12.1996).
1939: Irina Loghin, cântăreață româncă

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=S-5paYU4Ahc#t=1s
1940: Saparmurat Niyazov, președinte al Turkmenistanului (d. 2006)
1941: David Gross, fizician american, laureat al Premiului Nobel
1943 – S-a născut Timothy Hunt, fizician britanic, laureat, alături de Paul Nurse şi Lee Hartwell, al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 2001, pentru descoperirile făcute în domeniul funcţionării creierului şi a sistemului nervos.
1948:  Tony Iommi, muzician britanic (Black Sabbath)
1950: Liviu Ioan Stoiciu, scriitor român
1951:  Maria Ploae, actriță de film și teatru
1954: Socrates, fotbalist brazilian
1955:  Margaux Hemingway, model și actriță americană
1956: Roderick MacKinnon, biolog american, laureat al Premiului Nobel
1957: Falco, cântăreț austriac (d. 1998)

1960: Andrew, duce de York, al doilea fiu al reginei Elisabeta a II-a
1963: Seal, cântăreț britanic

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=ateQQc-AgEM#t=1s
1982: Camelia Potec, înotătoare româncă, medaliată olimpică

Decese
1605: Orazio Vecchi, compozitor italian (n. 1550)
1837: Georg Büchner, scriitor german (n. 1813)
1887: Multatuli, scriitor olandez (n. 1820)
1897: Karl Weierstrass, matematician german , unul dintre fondatorii teoriei funcțiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815)
1937: Horacio Quiroga, scriitor uruguayan (n. 1878)
1951 – A murit André Gide, romancier, dramaturg, critic literar şi memorialist francez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1947 („Pivniţele Vaticanului”, „Falsificatorii de bani”) (n.22.11.1869).
1952: Knut Hamsun, scriitor norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1920) (n. 1859)
1988: René Char, scriitor francez (n. 1907)
1990: Michael Powell, regizor, scenarist și producător de film (n. 1905)
1996: Ion C. Chițimia, filolog și publicist român (n. 1908)
1997 – A murit Deng Xiaoping, liderul spiritual chinez. El este cel care a ordonat, la 04.06.1989, represiunea mişcării studenţeşti din Piaţa Tienanmen a capitalei chineze (n.22.08.1904).
2001: Stanley Kramer, regizor de film (filmele: Ghici cine vine la cină, Corabia nebunilor) (n. 1914)
2001: Charles Trenet, cântăreț și compozitor francez (n. 1913)
2002: Marcela Rusu, actriță (n. 1926)

Personalitatea Zilei – Deng Xiaoping

Deng Xiaoping (n. 22 august 1904, d. 19 februarie 1997) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul „socialismului cu caracteristice chinezești” și a reformei economice din China, cunoscută ca „economia de piața socialistă”. Este crediat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.
Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlai în Franța în cadrul programului „Mouvement Travail-Études”, unde a lucrat într-o fabrică de încălțăminte din Montargis și la Renault timp de cinci ani. În 1924 a dvenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani șa Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din țărani și, în cele din urmă, „A Șaptea Armată Roșie”, în provoncia Guangxi.
A devenit comisar politic, a scos gazeta „Steaua Roșie” și a aderat de timpuriu la facțiunea lui Mao din cadreul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marșului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de președinte al PCC. În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956 secretar-general al PCC.
În timpul Revoluției Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiștii Roșii „mare plantă otrăvitoare”, „rădăcina principală a liniei reacționare burgheze” și a fost caricaturizat cu cap de câine și bot de porc. Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la cca un an și jumătate după ce Lin Biao, vicepreședintele PCC, a murit în 1971 în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreședinte al PCC, iar după două săptămâni șeful Statului Major.
Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.
Deng spunea că statul chinez se afla in primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga mostenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”. Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost urmatoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.”
Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.
Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste.
Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste… Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție… Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile… Trebuie să ne ingrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”

Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici că puține dintre ele au fost gândite de el insuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce in ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională.
Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus in jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.
Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.
Deng a încurajat decentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.
Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei usoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital.
Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.
Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală).
Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.
Deng a inființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.
Reformele s-au concentrat deasemenea pe îmbunătațirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajati să-și vânda surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.
În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comertului exterior – pe locul IV.
În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.
Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.
Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.
Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă.
Deși a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțina o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză.
Pagină realizată de Grigore Ciascai