TRISTUL ADEVĂR – Noua segregare comunistă a economiei

0
197

TRISTUL ADEVĂR Pe vremea cruntei penurii de bunuri de consum a „iepocii“ ceaușiste, pe care eu am trăit-o ca egal în sărăcie al tuturor celorlalți (minus nomenklatura), bunurile capitaliste se găseau numai în shop, iar bunurile românești de calitate, destinate exporturilor, se găseau numai în rețelele selecte de magazine de producător.

Consumatorii erau exclusiv nomenklaturiștii sau funcționarii care primeau bunuri de consum calitative și rare, cu titlu de mită (șpagă, peșcheș). Am detestat atât de mult acest sistem, încât am îmbrățișat cu toții, pe nerăsuflate, toate prostiile și excesele libertariene ale anilor ‘90 care idealizau piața liberă, făcându-ne orbi la monopolurile care se creau și se consolidau în lumea „capitalistă“, treptat transformată într-o lume neofeudală în care deținătorii privați ai averilor globale, beneficiari ai acelorași rente și privilegii pe care le dețineau elitele comuniste (și, anterior, cele fasciste), decideau și continuă să decidă și cine consumă, și ce anume consumă.

În România, țară cu o economie care funcționează doar pentru bănci, pentru multinaționalele din domeniul farmaceutic și agroalimentar și pentru politicienii afaceriști, consumul pe credit este limitat la cei care se califică pentru a primi minunatul drept de a se împrumuta la dobânzi și comisioane de cel puțin zece ori mai mare decât dobânzile la depozite. Calificarea este decisă de „analiștii“ celor 10-15 bănci care încă mai dau credite în România (celelalte entități numite „bănci“ făcând orice altceva, dar nu creditare) prin analiză de rating. Ceea ce se cumpără este, la fel ca în comunism, ceea ce decide noua nomenklatură, adică băncile.
Și se cumpără la prețul decis de bănci în laboratoarele de calcul alchimic al indicilor sau al dobânzilor de referință. Casele din Programul Prima Casă, bunurile imobiliare supraevaluate în anii de așa-zis boom economic (2006-2008), bunurile de larg consum care se cumpără mai ales pe credit (cam aceleași în toate supermagazinele, acestea au, în plus, „calitatea“ de a se învechi prematur, pentru a obligă consumatorul să cumpere variante „înnoite“ ale acelorași produse învechite; pour les connaisseurs, procedeul se numește programmed obsolescence), titlurile de stat, toate acestea sunt pre-determinate de bănci, prin condițiile generale de afaceri, chestii imuabile, non-negociabile, mai țări decât legea de protecție a consumatorilor și a defavorizaților economiei (care, apropo, e atacată pe mii de canale și declarată risc sistemic, imediat ce Parlamentul le supune spre dezbatere publică).

 

Analizele de rating și Biroul de credit (aparent benefice băncilor, întrucât le feresc de riscurile creditării iresponsabile) au determinat apariția unui uriaș număr de persoane care nu se mai pot împrumuta la bănci, deci nu mai pot consumă ceea ce „privilegiații“ care se împrumută cu dobânzi și comisioane de zece ori mai mari decât dobânzile la depozite. Este vorba de mai mult de un milion de oameni care sunt pensionari, șomeri, debitori înscriși în Biroul de credit, salariați ai societăților falite, persoane care realizează venituri în parte nedeclarate la fisc etc., toți aceștia fiind izgoniți (banați, în romgleză corporatistă) din „shop-ul“ bancar și, în consecință, de pe piață globală. Acești oameni, pentru necesitățile urgențe de finanțare (cum ar fi o operație sau parcurgerea unei ierni friguroase) sunt nevoiți să apeleze la ifn-uri și la case de amanet, pentru microcredite, cu dobânzi și penalități inimaginabile și cu riscul de pierdere a bunurilor cu valoare sentimentală puse gaj.

Sunt pe piață peste 250 de ifn-uri care practică penalități de 5.000-25.000% pe an, făcând profit pe seama nefericirii acestor oameni. Orice fost cămătar și-a făcut un ifn. Nu are rost să îți riști libertatea dând împrumuturi cu dobânzi de 100% pe an, când poți să îți tragi un ifn și să câștigi dobânzi de 300% pe an, plus zisele penalități.

În comunism, cămătarii erau băgați la zdup. În „capitalism“, cămătarii legali au dreptul să distrugă destine, pentru că, în 2000, fostul prim-ministru, guvernatorul etern, a decretat că e libertate a pieței și că dobânzile pot fi oricât de mari, că piață le va corectă. Și, într-adevăr, piață le-a corectat – au ajuns acolo unde trebuia, la 25.000% pe an. Naivi și năpăstuiți care să ia credit vor fi mereu, deci cine poate, oase roade.

În comunism, în piețe, se practică mercurialul. În „capitalism“, în băncile sistemice, se practică segregarea economică și mercurialul dobânzilor monopoliste. Nu intri în clasa selecta a celor care se „califică“ pentru creditele oferite de bănci, nu (mai) exiști.

Foarte interesant sub raportul libertății economice este faptul că plățile nu mai pot fi făcute decât prin bănci. Chiar și cei care nu mai pot lua credite de la bănci trebuie să facă plățile prin bănci. Salariile nu se mai achită decât în cont sau pe card.

Aceasta este, în toată splendoarea sa, piață liberă predicată din amvonul BNR de „gubernatorul“ etern și de lăudătorii săi, un basm al cărui „adept“ este actualul ministru al Finanțelor, pentru care se fac toate legile din lume și toate cheltuielile de PR (im)posibile și în favoarea căreia pledează cu atâta pathos toată „ielița“ finanțelor.

Așa cum am spus mereu, sistemul bancar românesc, în frunte cu BNR (care nu și-a schimbat șeful și consilierii timp de 28 de ani), este comunismul în starea cea mai gregară, cea din care se alunecă foarte ușor în neo-feudalism.

Gheorghe Piperea

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.