Ne-a  părăsit  la  venerabila  vârstă  de  96  de  ani  profesorul  Gabriel  Ţepelea. O veritabilă legendă. Prin biografie, prin destin, prin travaliul desfăşurat de-a lungul întregii vieţi. L-am  cunoscut  în  anii  de  început  ai  vieţii  mele  de  parlamentar.  Reprezentam  formațiuni politice diferite, aduceam cu noi, inevitabil, experienţe diferite, dacă nu chiar dramatic deosebite. Candidase pentru Parlamentul României chiar în 1946, dar când n-a fost să fie. A intrat în rândul deputaţilor din legislatura 1990 şi avea să continue astfel până în 20000.

Ca şef al Comisiei de cultură şi presă din Camera Deputaţilor putea fi urmărit, respectat şi apreciat pentru tragerea de inimă cu care se implica în treburile ce priveau  această  structură  parlamentară,  cu  un  rol  atât  de  însemnat  în  general  şi  mai ales în condiţiile date. Întâlnirile noastre aveau ceva din sfătoşeniile pe care vârstnicii le practică în relaţia cu nevârstnicii, fie şi din bucuria de a-i face părtaşi la înţelesuri  greu de prins în absenţa unei potrivite maturităţi asupra lucrurilor esenţiale. Ne lega poate şi faptul că veneam din aceeaşi parte de ţară: el din Bihor, unde era născut şi unde îşi începuse drumurile de şcolar stăruitor-învăţase la început în satul natal-Borod-terminând  liceul  Godju  din  Oradea.  Aflasem  de  pasiunea  pentru  studiul limbii române, servită aproape pătimaş amar de ani.

Cu studiile universitare la Cluj, cu un doctorat sub îndrumarea lui George Călinescu şi ceva ani de învăţătură la Paris se pregătea să atace terasele înalte ale carierei-universirare, academice, politice. Soarta a hotărât altfel. A ieşit cu totul altceva. A ajuns, din 1949, în închisoare. Avea să stea în zeghe  până  în  1955.  La  eliberare,  titratul  lingvist  se  vede  obligat  să  lucreze  un  timp  ca muncitor  calificat,  apoi  ca  bibliotecar.  Catedra  îl  tolerează  doar  la  nivelul  scolii pedegogice.  În  cele  din  urmă  este  admis  cadru  didactic  la  institutul  de  învăţământ superior  din  Piteşti,  unde  conduce  ca  decan  Facultatea  de  filologie.  Pensionarea  îl aşteaptă la cotitură în 1981. Evenimentele din 1989 îi reactivează potenţialul de militant politic. Asistăm de fapt la  o  redeschidere  de  valve,  atrofiate  cândva.  În  1945  devenea  liderul  organizaţiei  a tineretului transilvan a PNŢ. De pe această orbită încercase intrarea în Parlamentul din 1946. Au tras greu la cîntar aceste detalii de biografie ca şi apropierea de Iuliu Maniu. Anii de detenţie de aici s-au hrănit.

Ştim ce a urmat din 1990 încoace. Nu  mi-a  spus-o  explicit  niciodată, dar  am  temeiuri  să  cred  că  nici  detenţia,  nici privaţiunile de după nu l-au rănit precum Diktatul de la Viena. Tânărului aflat la vârsta marilor  efuziuni,  intelectualului  câştigat  de  euforia  împlinirilor  prin  cultură,  ardeleanului vânjos cât să dărâme, la nevoie, muntele potrivnic, i s-a înfipt în creier zgomotul sabiei care reteza fără milă din trupul patriei, în sfârşit reîntregită prin glasurile rostite la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Avea în memorie, de parcă s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă,  vaierul întregii Transilvanii. Evoca scenele aflate din povestite ale gărilor în care, aflând de  la  radio  tragica  decizie  de  la  Viena,  ardeleni  de  toate  vârstele,  cu  lacrimi  în  ochi aşteptau întoarcerea acasă a celui ce semnase odiosul accept, proptit sub ochii săi de netrebnicii  zilei.  Numele  lor  îl  ştim  şi  azi  deşi  n-ar  trebui  să  le  pronunțăm  în  veci: Ribbentrop, Ciano… Îl  aşteptau  pe  Manoilescu  cât  să  le  spună  că  tot  ce  au  aflat  de  la radio  nu  este  adevărat!  N-au  avut  cui  să  vorbească.  Nefiind  în  stare  să  privească  în ochii  celor  trecuţi  sub  ocupație  străină,  ministrul  nostru  de  externe  a  preferat  o  rută ocolitoare. N-a îndrăznit nici să coboare în Gara de Nord, plină şi ea de ardeleni aflaţi în Bucureşti, supţi la faţă şi  cu sufletul însângerat. Delegaţia a coborât din tren la Chitila…

Despre  toate  acestea  aflam  de  la  profesorul  Ţepelea  în  clipele  rezervate amintirilor. Despre  parte  din  ele  am  citit  în  volumele  pe  care  le-a  încredinţat  tiparului. Cercetătorii  de  presă  din  zilele  noastre  au  de  aflat  mult  mai  multe  din  studierea publicaţiilor  la   care  domnul  Ţepelea  a  lucrat  în  tinereţe.  Mă  refer  îndeosebi la  „Ardealul”,  gazetă  apărută  la  Bucureşti  între  1942  şi  1944,  respectiv, „Tribuna Transilvaniei”.

Ne  va  lipsi  Profesorul  Gabriel  Ţepelea.  Ne  lipseşte  oricum  înţelepciune, maturitatea în toate, echilibrul prezent în orice împrejurare, oricât de delicată. Eu  şi  cei  din  generaţia  mea  suntem  mândri  de  a-l  fi  întâlnit,  de  a-l  fi  urmărit  cum gândeşte, cum lucrează, cum se manifestă.
Nicolae Bud, deputat, Colegiul Codru-Chioar