Problema Zilei – Redeschiderea mineritului, misiune imposibilă (2)

0
192

 Practic, de la începutul anului 2000, activitatea din minerit a fost sistată. Se mai lucra doar de ochii lumii, să se motiveze într-un fel subvențiile care continuau să se aloce, de data asta absolut inutil pentru că nu se mai producea nimic în afară de vorbe și hârtii acoperitoare ale nemuncii. Agonia, starea de comă mai precis, a durat până la sfârșitul anului 2005 când a fost declarat oficial decesul industriei miniere neferoase. Intervalul de timp de la agonie la deces a fost folosit pentru mitinguri, blocări spectaculoase în subteran, greve (de parcă nu erau într-un fel de ”grevă” pe termen nelimitat), răfuielei cu autoritățile locale și conducerea unităților, întocmirea unor memorii și petiții către guvernanți și alte bazaconii de genul acesta. Nimic, absolut nimic constructiv. Nicio încercare măcar de a se analiza cu cărțile pe față, cu competență și responsabilitate, posibilitatea de a menține în activitate acele mine care aveau nevoie de un sprijin minim de la buget pentru a se putea descurca. Nu s-a dorit salvarea unor mine care puteau deveni rentabile, ci s-a mers pe varianta mult mai lejeră a distrugerii totale. Atunci, poate că se putea face ceva. Astăzi, după ce toate unitățile miniere din județ au fost pur și simplu vandalizate și prădate, când lucrările principale din subteran sunt în ruină, când nu mai există o flotație în stare de funcționare, când combinatul metralurgic este doar o amintire, mă cam îndoiesc că ar mai fi cineva nebun să-și îngroape capitalul în pământ. Mulți au crezut atunci că o bună parte din problemele generate de disponibilizarea personalului și închiderea unor perimetre miniere se vor rezolva doar prin punerea în aplicare a Legii Minelor, adoptată de Parlament. Legea, conține un articol, 38 dacă nu mă înșel, care spune că ”înaintea închiderii efective, minele vor fi oferite spre concesionare altui titular”. Interesante prevederi, dar imposibil de transpus în practică pentru simplu motiv că nimeni nu putea fi interesat de minele noastre datorită zăcămintelor destul de sărace în metale și dotărilor rudimentare cu utilaje și tehnologii performante. Atractive puteau fi doar marile cariere de lignit dotate cu utilaje tehnologice pe bază de licență Krupp și, eventual, carierele de cupru de la Roșia Poieni ori Moldova Nouă. S-a vorbit foarte mult despre minele viabile din bazinul Maramureș (Baia Sprie, Cavnic, Băiuț, Șuior, Turț) care ar putea deveni atractive în condițiile reducerii costurilor de producție în urma aplicării corecțiilor structurale necesare. Pentru a atrage investitori era necesară o importantă infuzie de capital, dar tocmai de asta fugeau guvernanții noștri. Unde mai punem faptul că nici măcar nu exista cadrul legislativ pentru un eventual transfer al minelor către alt titular. Nici Legea Minelor nu stabilea modul de operare al gestionarului (Statul, prin Agenția Națională a Resurselor Minerale), iar Legea finanțelor publice obliga transferul unui bun public, cum erau unitățile miniere, cu preluarea activului și pasivului. Cu alte cuvinte, posibilul investitor trebuia să preia și datoriile minei existente la data transferului. Cu siguranță asemenea fraierii nu erau de găsit. Dovadă faptul că de la data intrării în vigore a legii, nici măcar o singură mină din țară nu a fost preluată de un investitor privat. Unde mai pui faptul că Legea Minelor nu preciza cine se va ocupa de închiderea definitivă a minelor considerate neatractive pentru nimeni, de unde vor proveni resursele financiare necesare executării lucrărilor. AVAS nu a reusit să vândă nicio mină din domeniul mineralelor neferoase, în condiţiile în care cererea de metale a triplat preţul acestora, iar interesul investitorilor pentru activitatea de extracţie era mare. Dar investitorii ocolesc România. Sectorul minier din România a înghiţit de la stat, înainte de restructurare, peste șapte miliarde de dolari, fără a se reuși rentabilizarea exploatărilor. Aici este marea problemă. S-au cheltuit sume mari, enorme chiar, fără să se simtă sau să vadă ceva schimbat în bine. De aici trebuie pornit cu socotelile înainte de a lua decizia de repornire a activității. O repunere în funcţiune a acestor mine ar aduce acum statului pierderi imense, cu atât mai mult cu cât orice subvenţie este interzisă de Uniunea Europeană. Atunci de unde se vor lua banii necesari? Hai să acceptăm situația că se va găsi o formulă de finanțare. În mod normal activitatea va fi condusă de stat prin structurile pe care le va forma în acest scop. Se știe ce se întâmplă acolo unde statul gestinoază o afacere din domeniul producției. Exemplul cel mai la îndemână pe care îl am este Societatea Națională a Huilei care are datorii de aproape trei miliarde de euro, aceasta fiind cel mai mare datornic la bugetul statului. Ștergerea datoriilor nu este posibilă fără acceptul Uniunii Europene, huila fiind singurul tip de cărbune energetic ce mai poate fi subvenţionat până la sfârșitul anului 2012. Este foarte adevărat că preţul aluminiului, cuprului, zincului sau nichelului s-a dublat sau chiar triplat la Bursa de Metale din Londra. Numai că în ultima vreme tendința de creștere a prețului la neferoase s-a estompat. Lucrurile s-au inversat odată cu declanșarea crizei economice, dovadă că mari producători (inclusiv ALRO Slatina) au anunţat reduceri semnificative ale capacităţilor de producţie. Ca să nu mai lungim vorba, să spunem deschis că redeschiderea sectorului minier este o utopie lansată pe piață pentru a facilita de fapt începerea exploatării zăcământului de la Roșia Montană. Adică să se justifice oarecum unul dintre cele mai mari jafuri din istoria României. În rest, doar ipocrizie, demagogie, minciună, politică dâmbovițeană și maritimă, spoială și prafuri aruncate în ochii populimii.

Grigore Ciascai

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.