PREDICA PATRIARHULUI – Duminica a 33-a după Rusalii, a vameșului și a fariseului

0
459

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 10-14)

Evanghelistul Luca începe relatarea parabolei spusă de Mântuitorul nostru zicând:   „Iar pentru unii care se credeau ca sunt drepţi şi-I dispreţuiau pe ceilalţi, a spus parabola aceasta.

Mântuitorul Iisus se arată cel mai mare cunoscător al sufletelor noastre şi în același timp doctorul sufletelor. Fariseul era un om de elita, fariseii erau buni cunoscători ai legii si se străduiau să împlinească legea mai mult de ochii lumii. Erau lacomi şi doritori de a se îmbogăţi rapid si erau urâţi de către oameni pentru că adesea se puneau si în slujba stăpânirii romane. Avem de a face cu două categorii, unul – fariseul care părea o elită spirituală a poporului, şi vameşul care părea vrednic de dispreţ şi de blam.

Aceşti doi oameni au urcat la templu. Atitudinea lor a diferit în mod surprinzător. Mântuitorul ca mare doctor al  sufletelor nu priveşte la faţa omului ci la sufletul lui. Starea inimii vameşului diferă de cea a fariseului.  Ce spunea fariseul era adevărat dar starea inimii lui nu era una de smerenie, el era plin de sine şi de aceea nu mai este loc în inima lui de prezenţa lui Dumnezeu. El nu mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat să săvârşească multe fapte bune, ci îi mulţumeşte că nu este ca toţi ceilalţi oameni, e de fapt o mulţumire sub formă de judecata. Adică nici cel care se afla lângă el nu era cruţat, nici pe cel care se afla în rugăciune alături de el, incluzându-l in categoria oamenilor care nu merita nici o atenţie.

In contrast cu acest fariseu care judeca pe ceilalţi oameni, şi care este plin de sine, vameşul zice doar „Dumnezeule  fii milostiv mie păcătosului.” Hristos Domnul spune că vameşul s-a întors mai îndreptat sufleteşte decât fariseul. Concluzia parabolei este că cine se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte pe sine va fi înălţat.  Vameşul este un om păcătos, dar pocăinţa lui este sinceră, şi el nu contează pe faptele lui bune pe care nu le are, şi nici pe o bunătate pe care nu o are, ci singurul lucru pe care contează el este mila lui Dumnezeu. În centrul rugăciunii sale se află mila lui Dumnezeu şi păcatul lui propriu. Vameşul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele altora ci numai de propriul său suflet care are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăţi şi pentru a se mântui.

Acest vameş dintr-un om păcătos prin puterea rugăciunii lui sincere devine fără să ştie un dascăl pentru noi toţi.  Multe din faptele noastre considerate de noi bune au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curăţite de ceea ce a fost  orgoliu sau egoism atunci când le-au săvârşit. Acest vameş ne îndeamnă ca un învăţător fără voia lui să spunem cât mai mult cum se roagă Biserica „Doamne miluieşte !”

Acest vameş ne arată că în faţa lui Dumnezeu avem nevoie nu ca să enumerăm virtuţile noastre. Şi când facem un lucru bun trebuie sa-I mulţumim lui Dumnezeu.  În faţa lui Dumnezeu se aduce spre curăţire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinţei Lui: gândurile, faptele noastre, tot ce n-a fost iubire smerită faţă de semenii noştri este păcat. Tot ceea ce am făcut bine fără să mulțumim lui Dumnezeu este păcat. Învăţăm de la acest vameş că la un moment dat nu se mai pune problema înşiruirii multelor faptelor rele ci doar vrea să fie eliberat de starea păcătoasă. Omul plin de păcate nici nu-şi mai aminteşte câte a făcut.

Vameşul este dascălul nostru pentru că el nu e mulţumit cu starea în care se află. Spovedania nu este un simplu mod de avea acces la împărtăşanie, starea de pocăinţă este dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă, şi de a ne schimba viaţa, si constatarea că nu o putem schimba prin propriile noastre forţe. Sfinţii s-au chinuit ani întregi de a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri, şi au ajuns la pocăinţă cerând mila lui Dumnezeu, asemenea vameşului văzând cu ochii lor duhovniceşti că foarte adesea numai mila lui Dumnezeu ne poate schimba, nu este de ajuns uneori crisparea voinţei, există răutăţi in sufletul nostru atât de adânc înrădăcinate in care numai mila lui Dumnezeu le poate vindeca. Aceasta vedem în sufletul acestui vameș. Strigătul său arăta că este atât de încărcat sufletul de păcate încât numai mila lui Dumnezeu îl poate elibera de ele.

Când omul este eliberat de păcate, el renaşte, de aceea pocăinţa se numește al doilea botez. Lacrimile pocăinţei sunt lacrimi de bucurie. Când îngenunchem noi in taina pocăinţei atunci ne ridicăm. Când ne smerim, ne golim de noi înşine în faţa lui Dumnezeu, este de fapt o înălţare duhovniceasca. Când îngenunchem copleşiți de păcate vrem să lăsam jos la pământ păcatele noastre.

Patriarhul Daniel

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.