Trăim într-o societate care deşi oferă mai multe şanse la educaţie, totuşi există o confuzie generală. Parcă frământările zilnice ne-au acoperit orizontul şi nu mai desluşim care ar trebui să fie calea pe care trebuie să o urmăm, deşi cândva eram convinşi de credinţa noastră. Unii nu mai ştiu unde merg, unii nu mai pun bazele pe identitatea lor, iar de cunoaşterea Lui Dumnezeu nici nu pot vorbi. Se promovează unitatea în diversitate, susţinându-se că o anumită asimilare nu strică (ceea ce nu înseamnă neapărat integrare şi civilizare) alţii luptă pentru păstrarea identităţii popoarelor şi a etniilor (Şi nu e o idee deloc rea), iar alţii pentru unificarea sub aceeaşi „umbrelă” economico-politică.
Cauzele confuziei religioase (pentru că la acesta fac referire în primul rând), ar fi potrivit juristului, jurnalistului şi teologului A.W.Tozer următoarele: mândria intelectuală împreună cu corolarul ei – ireverenţa ( eşecul de a înţelege că adevărul , „aşa cum este el în Hristos Isus este ceva moral şi spiritual şi nu ceva doar intelectual”), lipsa dragostei, necredinţa şi non-ascultatea. Acestea însumate dau naştere la dispute fără sens între oameni, ceea ce ar putea fi înlocuite cu schimbul de idei, în cel mai bun caz. Dacă fiecare şi-ar pune serios problema existenţială de bază şi ar căuta răspunsurile, ar putea ajunge la revelaţia sa proprie prin studiu şi edificare. Numai că viteza şi aglomeraţia în care ne ducem viaţa ne fură pe zi ce trece timpul şi dorinţa de a citi şi a studia. În general, se cer materiale uşor de „digerat” şi doar chintesenţa ideilor, care sunt preluate mecanic şi neaprofundate. Omul rămâne tot în acelaşi stadiu de confuzie şi încărcat cu filozofii neaplicate.
Mi-am propus să scriu despre formele identităţii. Să vorbim despre identitatea lui Dumnezeu şi a noastră atât despre cea spirituală cât şi cea fizică. E important acest aspect? Da! Foarte important!
Cei care au făcut studii aprofundate ale istoriei au descoperit că Dumnezeul Cel viu al cerurilor şi al pământului şi al întreglui univers, Creatorul nostru este Dumnezeul poporului lui Israel adică „ELOHIM” (Geneza 1:1; Deuteronom 6:4; 10:17; Psalmul 36:5-6; 80:10), nume la plural, folosit de treizeci şi una de ori în Biblie, potrivit specialiştilor.
Numele de „YAHWEH” – SLAVA LUI! (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11) este întânit în textele originale de şapte mii de ori, susţin cercetătorii, ce înseamnă „Eu Sunt Cel ce sunt„. EL s-a arătat de mai multe ori şi s-a revelat în funcţie de situaţiile în care s-a găsit poporul (legat de atributele Lui de: atotputernic omniprezent şi omnipotent), intervenind în istoria, nu numai acestuia, ci în a întregii omeniri, indiferent de aşa zisa cultură naţională sau de zeii ciopliţi pe care i-au adoptat popoarele păgâne (dintre care am făcut parte şi noi, românii, până la creştinizare) pentru a-şi satisface nevoia de Dumnezeu pe care o simte, poate inconştient omul. Sunt anumite polemici nefondate din acest punct de vedere, însă acestea se nasc, în general, din lipsă de studiu din partea unor oameni cu atitudini prozelite.
Identitatea fizică (materializată) a Creatorului nostru s-a arătat în Fiul Său întrupat, Domnul Isus Hristos care spunea ucenicilor Săi, că cine l-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl ceresc. Dumnezeu „Elohim” sau „YAHWEH” înseamnă: Tatăl, Fiu şi Duh Sfânt. Nu sustin in materialul meu vreo doctrină, ci doar descoperirea obiectivă a oamenilor de ştiinţă, fără vreo pretenţie că am epuizat şirul de idei care derivă din Biblie şi demonstrează adevărul de netăgăduit. Nu e vorba despre o cultură strict legată de un popor sau etnie, ci este vorba despre un Dumnezeu viu care ne-a creat şi ne-a adoptat pe toţi cei care credem că jertfa Lui Isus Hristos ne-a curăţit atât de păcatele strămoşeşti cât şi de cele pe care le-am făcut fiecare. Şi asta e valabil pentru orice naţiune, popor sau gloată, unindu-ne asfel prin răscumpărarea prin sângele Lui de pe Golgota, dându-ne o nouă identitate spirituală comună. Şi anume un popor sfânt indiferent de originea noastră pământeană.
Fiecare s-a născut cu o identitate: a numelui şi una fizică, noţiuni care nu comportă o explicaţie amănunţită deoarece suntem familiarizaţi deja. Ce înseamnă, oare, identitate spirituală? După ce un om acceptă şi crede în jertja Domnului Isus, şi se pocăieşte de faptele rele comise, începe o viaţă spirituală cu Dumnezeu, născându-se din nou din Duhul Sfânt. Aceasta este o naştere similară cu cea fizică şi recunoscută în Cartea Vieţii Lui Dumnezeu. Oare câţi avem pe lângă identităţile recunoscute în registrele de stare civilă pământeşti şi una consemnată în cer? Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare atât după nume cât şi după fizicul primit la naştere. Ne cheamă pe nume. El spune fiecăruia: „Te chem pe nume, eşti al meu!”. Auzim noi această chemare? Dacă am auzit-o şi avem o clipă în care Dumnezeu ne-a născut din nou spiritual, atunci, cu siguranţă avem pe lângă nume şi fizionomie şi o identitate spiritală. Dacă nu, atunci trebuie, neapărat, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să ne naştem din Duhul Său Sfânt, pentru a avea ca moştenire viaţa veşnică. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13).
Desigur că, oamenii fac tot felul de acuzaţii, unele mai puţin fondate privind criza de identitate. De regulă, cei fără identitate spirituală fac acte de răutate şi supoziţii, deoarece ei vor să fie mereu în frunte şi nedreptăţesc pe cei duhovniceşti. Dar judecata îi aparţine lui Dumnezeu. Un om integru care trăieşte atât fizic cât şi spiritual nu are de ce să se teamă de eclipsare din partea celorlalţi. El are legătură cu Creatorul şi trăieşte pentru slava Lui. Ce identitate şi rang mai mare poate fi aici pe pământ decât a fi copil al lui Dumnezeu? Asta e adevărata noastră identitate după care tânjim, conştient sau mai puţin coştient, de la naştere până la mormânt. Fiecare, însă, poate avea propria sa revelaţie în urma studiului personal al Scripturilor. Aşadar, un prim pas spre cunoaştere ar fi hotărârea de a căuta adevărul şi nu a intra într-o polemică nedreaptă. Edificarea proprie duce la o credinţă bazată pe convingere şi încredere prin Duhul Sfânt. Cereţi din toată inima înţelepciune de la Dumnezeu şi El se va lăsa descoperit.
Aşadar, vedeţi ce dragoste ne-a arătat Dumnezeu? Şi-a dat Fiul la moarte pentru noi! Haideţi la Dumnezeu unde vă veţi regăsi identitatea, răscumpărarea, eliberarea şi viaţa veşnică. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Marina Glodici, Cluj Napoca, 2 februarie 2014
