Unul dintre cele mai frecvente moduri de „atac la persoană” este discreditarea şi a fost foarte uzitat pe vremea celuilalt regim, mai ales împotriva tuturor „incomozilor” care doreau să fie liberi sufleteşte. În urmă cu cel puţin trei decenii, cineva m-a luat la întrebări despre credinţa mea în Dumnezeu,  reproşându-mi că „întorc spatele societăţii”, deoarece nu eram deschisă la anumite practici josnice şi ascunse sub anumite măşti ale „omului nou” care era în formare  politică… I-am răspuns că eu îmi fac datoria faţă de familie şi ţară  şi în primul rând faţă de Dumnezeu şi că libertatea sufletească nu are cum să mi-o ia nimeni. Cred în ceea ce vreau să cred, pentru că am găsit adevărul şi scopul pentru care trăim pe pământ. Nu este o himeră şi nu mi se pare ceva ruşinos să fi principial şi să respecţi conştiinţa fiecăruia. Desigur că, de atunci a început să-mi poarte pică şi căuta mereu să mă discrediteze, deoarece se simţea frustrat că nu poate „controla şi poseda” mintea şi viaţa cuiva. Au trecut mulţi ani de la acea discuţie, s-a schimbat regimul, însă practica de compromitere, de a lua respectul şi credibilitatea cuiva în societate nu a dispărut, ci dimpotrivă s-a dezvoltat şi a devenit un mod de răzbunare, de satisfacere a ambiţiilor şi de parvenire. Din păcate, revoluţia nu a fost în stare să schimbe mentalităţile şi caracterele oamenilor. Ei au ignorat în continuare pe Dumnezeu care ne-a ajutat să schimbăm un regim totalitarist şi robiţi de eurile lor, au atacat pe oricine viza interesele întregii ţări.  Nu am văzut măcar un specialist în economie cu o lucrare ştiinţifică, realizată pe cifre concrete şi pe situaţia reală din ţara noastră să aducă la cunoştinţa poporului cauzele crizei, moduri de depăşire şi soluţii ce îşi au sorgintea din propriile concluzii, ci doar modele din străinătate, de parcă, noi nu am avea specialişti. Pe de altă parte, un alt fenomen negativ este cel al exodului mare de personal calificat şi cu experinţă. De ce? Pentru că a existat un mare interes de a ne discredita unul pe altul, un maraton de vânătoare a poziţiilor sociale (dorinţi de parvenire şi îmbogăţire imediată şi snobism peste măsură de dezvoltat) în aşa mod, încât nici cei care doresc să facă ceva să nu poată să lucreze, pentru ca să nu cumva să eclipseze nesimţiţii şi incompetenţii. Ei bine, asta a fost ! Problema se pune cum va fi?!

Zilele trecute scriam despre anumite persoane interesate în procesul de discreditare a persoanei mele că nu mi-aş respecta vârsta pe care o am. Acum pentru că am cam lămurit oarecum problema, au născocit că nu aş fi un om de cuvânt, că aş fi vorbit anumite secrete şi că unele persoane ar fi dezamăgite. În primul rând, eu nu ştiu niciun secret al nimănui şi nici nu mă pasionează viaţa personală a cuiva. Ca cetăţean, jurnalist şi scriitor iubesc adevărul şi descopăr în fiecare zi ce se ascunde sub aparenţe, însă unele le ţin pentru mine, altele care vizează domeniul public le aduc la cunoştinţa maselor.  Însă, cum v-am spus, unele remineşcenţe diabolice se perpetuează, menţinându-se plauzibilitatea proverbului că ”Ce naşte din pisică, şoareci mânâncă”. Tot aşa este şi cu omul care una zice alta face, nu poate suporta şi nici nu vrea să respecte pe nimeni pe care îl simte a fi un om de valoare. Spunea cineva la un moment dat că „omul inferior invidiază pe cel superior”. Şi până la urmă, iată că sentimentul de invidie, satanic prin însăşi lucrarea lui, este unul spiritual. Şi avem de a face cu oameni care nu au Dumnezeu şi implicit nu mai respectă nicio regulă, poartă pizmă şi ură neîntemeiată asupra unor semeni care sunt nevinovaţi  şi necompromişi. Şi toate acestea sunt posibile şi din cauza lipsei de comunicare ce ar putea astfel elimina orice zvon şi să descopere  zvonierii şi răspândacii care de obicei nu fac nimic şi nici nu sunt în stare să facă ceva bun, doar să genereze intrigi şi să întreţină climatul social alterat pentru a putea controla şi manipula.

De ce discredităm pe alţii? Îmi amintesc, într-o anumită conjunctură, cineva a cerut tatălui meu anumite informaţii despre o domnişoară. El i-a răspuns imediat ferm şi foarte serios: „Du-te şi vorbeşte cu ea, cunoaşte-o mai bine tu. Ce detalii, pot eu, bărbat însurat, să dau despre fiica cuiva? Şi ce bărbat eşti tu că nu încerci să cunoşti personal o fată? Să nu mai vii la mine cu asemenea lucruri!” Cunosc însă, persoane care reacţionează diferit tatălui meu şi le place să se bage în vieţile altora de parcă acesta le-ar fi rolul lor. Şi ce mitocani pot fi, atât ei cât şi cei care dau curs bârfelor şi lucrurilor de nimic! Dar ştiţi cum e! Albinele trag la miere şi muştele la gunoi. Asta a fost de când e lumea! Întotdeauna mi-a plăcut anturajul oamenilor decenţi, modeşti, studioşi, care muncesc, sunt creativi, credincioşi şi sinceri. Şi în general, oamenii cu caracter, culţi şi civilizaţi sunt deschişi la minte şi toleranţi, dar nu şi cu nesimţirea şi răutatea!

Am observat un fenomen, că unii nu vreau să respecte pe alţii. Refuză să-i privească de la egalitate şi de aici pornesc unele neînţelegeri şi chiar atacurile la persoană. Şi cu aceşti inşi nici nu poţi ajunge la un numitor comun pentru că nu există. Oricât ai vrea să faci pace nu poţi. Cineva mi-a spus când eram necăjită din cauza unor asemenea indivizi că „ nu poţi face pace cu diavolul”. Şi aşa este!

Ce bine e când ai pace cu Dumnezeu şi cu oamenii plăcuţi Lui! Eşti în tabăra Domnului Isus şi El poartă împreună cu tine toate luptele împotriva a tot ce se pare rău. Şi până la urmă „cine poate aduce pâră împotriva aleşilor” Lui? Nu ştie Dumnezeu toate lucrurile şi nu va descoperi adevărul la vremea potrivită? Ba da! Haideţi, aşadar, să facem totul să avem o inimă curată şi un duh nou şi statornic în iubire faţă de toţi oamenii. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, ne iartă pe toţi, dacă ne pocăim şi acceptăm jertfa Domnului Isus, dar să nu mai păcătuim! Să nu mai denigrăm! Să fim prieteni adevăraţi! Altmineri, El face dreptate! Pentru că oricât de Bun ar fi Dumnezeu, EL este Drept în judecăţile LUI şi nimeni de pe pământ nu e mai presus de legile LUI divine şi nici de ale statului! Doamne ajută-ne!

Marina Glodici, Cluj Napoca, 10 martie 2015