O nouă poartă a cerului deschisă pământenilor (Cuvântul Patriarhului DANIEL cu prilejul sfinţirii noii biserici a Mănăstirii Bârsana)

0
594

1. Devenire binecuvântată şi dăinuire jertfelnică.
Mănăstirea Bârsana este un dar binecuvântat al lui Dumnezeu nu numai pentru Maramureşul ortodox, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar binecuvântat al lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc păstorit de Biserica Ortodoxă, prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în zbuciumata ei istorie.

Existenţa Mănăstirii Bârsana începe în vremea voievodului Dragoş, descălecător în Ţara Moldovei, a voievozilor Balc şi Drag ai Ţării Maramureşului, care au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, fâneţe, păduri şi alte bunuri, fiind pe drept cuvânt o mănăstire voievodală.

Vechea mănăstire Bârsana a fost unul dintre cele mai importante aşezăminte de cultură din Maramureş; aici existau şcoli pentru pregătirea preoţilor, a cântăreţilor şi pictorilor bisericeşti şi se cultivau legăturile cu românii ortodocşi din Moldova şi Ţara Românească.

La scurt timp după ocuparea Maramureşului de către Imperiul Habsburgic şi săvârşirea dureroasei dezbinări bisericeşti a românilor transilvăneni din perioada anilor 1698 – 1701, Mănăstirea Bârsana a devenit pentru o vreme reşedinţa episcopilor români ortodocşi.

Venerabila Episcopie Ortodoxă Română a Maramureşului, pomenită în actul patriarhal de la Constantinopol, emis în anul 1391 pentru înfiinţarea Mănăstirii din Peri, a fost desfiinţată oficial în anul 1740. Cu toate acestea, ierarhii, preoții şi credincioşii români, deşi prigoniţi neîncetat, au menținut pururea vie flacăra credinței ortodoxe şi a conştiinţei româneşti în vremurile de grea încercare, iar Mănăstirea Bârsana a avut un rol important în apărarea credinţei ortodoxe în acea perioadă atât de grea a istoriei Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

În anul 1791, patrimoniul mănăstirii este confiscat de Imperiul Habsburgic, iar ultimii călugări de aici s-au refugiat la Mănăstirea Neamț, în Moldova.

Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile şi clădirile anexe au fost distruse, iar averea confiscată.

Pentru a feri biserica mănăstirii de profanare şi distrugere, credincioşii din Bârsana au mutat-o, în anul 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbarului (acum Podurile Mănăstirii), unde se mai poate vedea şi astăzi.

Pătimirile şi răstignirea Mănăstirii Bârsana au durat aproape două secole (1791-1989), timp în care de mai multe ori s-a încercat reînfiinţarea ei. Înainte de Marea Unire din 1918, Maramureşul, ca şi întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânire habsburgică, ostilă bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe româneşti.

După reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, în anul 1937, s-a pus şi problema reînfiinţării mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena (1940), care a împiedicat realizarea acestui deziderat. După al doilea război mondial, s-a instaurat la putere regimul comunist ateu, care se opunea înfiinţării de noi mănăstiri. Astfel, reînfiinţarea mănăstirii s-a tot amânat, dar acest ideal nu s-a stins niciodată, întrucât credinţa în puterea veşnică a lui Hristos a inspirat şi a modelat în poporul nostru o cultură a dăinuirii în istorie, având speranţa biruinţei asupra tuturor ispitelor şi încercărilor venite asupra lui.

Reînfiinţarea sau învierea mănăstirii Bârsana, veche năzuinţă a dreptcredincioşilor maramureşeni, s-a realizat totuşi după căderea regimului comunist ateu în decembrie 1989.

Astfel, în anul 1993, Preasfinţitul Părinte Episcop Justinian, al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, a sfinţit piatra de temelie a noii mănăstiri, cu hramul Soborul Sfinţilor doisprezece Apostoli.

În anul 1994, prin rânduiala lui Dumnezeu, monahia Filofteia Oltean a fost numită stareţă a noii mănăstiri de maici. De atunci, cu mult zel, evlavie şi simţ artistic maica stareță a chivernisit şi a supravegheat, până la detaliu, ridicarea întregului ansamblu mănăstiresc pe care-l admirăm acum.

2. Arhitectura tradiţională maramureşeană: supleţe şi armonie

Proiectul Mănăstirii „Soborul Sfinţilor doisprezece Apostoli” – Bârsana a fost gândit ca un ansamblu arhitectural, elaborat de arhitectul Dorel Cordoş, care l-a dezvoltat în timp şi spaţiu în funcţie de posibilităţile financiare şi de nevoile spirituale ale obştii monahale. Toate clădirile din incinta mănăstirii sunt executate din lemn de stejar şi pietre de râu, fiind ridicate de meşteri din localitate, asigurând astfel continuitatea artei cioplirii şi îmbinării lemnului.

Integrarea inspirată a acestui ansamblu arhitectural în frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu (natura înconjurătoare) este încununată şi de frumuseţea duhovnicească a slujbelor şi a cântărilor de priveghere, de rugăciunile maicilor, precum şi de evlavia pelerinilor care caută luminile netrecătoare ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

Maramureşul s-a impus printr-o arhitectură a lemnului de o înaltă valoare artistică, cu realizări originale, inspirate din particularităţile mediului natural înconjurător, unde muntele şi bradul ne cheamă la elevaţie spirituală, la rugăciune şi speranţă.

Arhitectura tradiţională românească din Maramureş impresionează prin supleţe şi armonie, încântă privirea atât prin proporţii, cât şi prin decor. Construcţiile sunt masive fără a fi greoaie, au siluete înalte, zvelte, datorate turlelor şi stâlpilor care subţiază volumele, dând construcţiei sobrietate şi eleganţă, fineţe şi dinamism.

Aşezată pe înălţime, mănăstirea Bârsana reflectă principiile de armonie şi de măsură ale artei populare româneşti, o profundă sinteză artistică sculpturală care transformă materia într-o epifanie a spiritului, unind arhaicul şi actualul, veşnicia şi timpul.

Arhitectura ansamblului mănăstiresc de la Bârsana este integrată în arhitectura peisajului şi reprezintă o simbioză între om şi natură, o artă în care sunt folosite materii vii, astfel încât vegetaţia şi anotimpurile, lumina şi umbra, jocul apelor şi culorile cerului intervin mereu cu multiplele lor schimbări, ca un calendar viu al vieţii, cu simbolice repetiţii şi frumuseţi care ne îndemnă să căutăm şi frumuseţile cereşti netrecătoare.

Privind la frumusețea naturii înconjurătoare, cu văi adânci şi culmi măreţe, înţelegem mai bine spiritul creator al ţăranului român, care, aşezat aici, pe un „picior de plai, pe-o gură de rai”, a ştiut să exprime în artă legături între cer şi pământ, între slava eternă a lui Dumnezeu şi frumuseţea creaţiei Lui, între rugăciunea ziditoare de suflet frumos şi arta care modelează piatra şi lemnul.

3. Sfinţirea bisericii – o nouă „poartă a cerului” deschisă pământenilor

Construirea şi sfinţirea unei noi biserici într-o mănăstire reprezintă o dovadă a credinţei vii şi jertfelnice mărturisită de o comunitate monahală duhovnicească și harnică, îndrumată de ierarhi înțelepți și misionari.

Construită cu multă jertfă şi râvnă duhovnicească, noua biserică a mânăstirii Bârsana ne arată credința şi evlavia călugăriţelor acestei mănăstiri, a ctitorilor şi binefăcătorilor ei faţă de Mântuitorul Iisus Hristos şi de sfinţii Săi Apostoli.

Sfinţirea noii biserici a Mănăstirii Bârsana este în acelaşi timp un act de cult şi de cultură a sufletului românesc. Este mai întâi un act de cult, pentru că se aduce mulţumire sau recunoştinţă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat. În acelaşi timp ea este revărsare a harului sfinţitor de la Dumnezeu pentru ca această lucrare – ofrandă a credincioşilor – să devină „Casă a lui Dumnezeu” şi „Poartă a cerului”.

Sfinţirea acestei biserici mănăstirești este un act de cult şi pentru că facem pomenirea vechilor ei ctitori şi a tuturor celor ce s-au rugat, au donat şi au lucrat pentru rezidirea ei timp de 18 ani.

Pomenirea acestora este şi un act de cultură a sufletului, de ridicare în demnitate ca fiinţe recunoscătoare. Dacă recunoaştem binefacerile primite de la Dumnezeu prin oameni şi mulţumim Lui şi celor prin care El lucrează, atunci creştem spiritual. Dacă nu mai mulţumim, nu mai creştem spiritual. Dacă nu arătam recunoştinţă lui Dumnezeu şi semenilor, nu lucrăm pentru înălţarea sufletului nostru la demnitatea omului de fiinţă euharistică sau recunoscătoare.

La Altarul acestei mănăstiri vor fi pomeniţi neîncetat ctitorii vechii mănăstiri: ierarhii, preoţii, monahii harnici şi credincioşii mărturisitori martiri, prigoniţi pentru apărarea dreptei credinţe, pentru libertatea şi demnitatea poporului român, dar şi ctitorii sau binefăcătorii noii biserici, luminaţi de credinţă şi evlavie, dăruire şi iubire jertfelnică, într-o permanentă comuniune spirituală cu Dumnezeu şi întreolaltă.

Felicităm cu acest prilej pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian şi pe Preasfinţitul Părinte Arhiereu Vicar Iustin Sigheteanul pentru toată lucrarea care s-a împlinit aici cu multă dăruire şi iubire jertfelnică de către obştea monahală şi de către cei care au ajutat această sfântă mănăstire.

Felicităm pe maica stareţă stavrofora Filofteia Oltean şi îi acordăm, ca semn al preţuirii şi binecuvântării noastre, Crucea patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Române.

Totodată, felicităm întreaga obşte monahală a Mănăstirii Bârsana, harnică şi misionară, pe toţi ctitorii şi ajutătorii ei, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate creştină şi demnitate românească.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat şi Sfinţilor Săi Apostoli să ocrotească această nouă biserică şi să dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor închinătorilor şi binefăcătorilor ei.

Cu multă preţuire şi părintească binecuvântare, Daniel, Patriarhul României

Te-ar mai putea interesa

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.