„Căci nu dintr-o singură cetate ieşim cei ce întâmpinăm astăzi pe Hristos şi nu numai din Ierusalim, ci din toată lumea cea preaplină de popor a Bisericii din toate părţile ies cei ce întâmpină pe Hristos, purtând şi clătinând nu ramuri de frunze, ci aducând ca dar lui Hristos omenie, virtute, postire, lacrimi, rugăciuni, privegheri şi tot felul de cinstire”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în predica rostită cu prilejul Sărbătorii Floriilor.
Praznic împărătesc, sărbătorit cu o săptămână înaintea Sfintelor Paşti în Biserica Creştină, Floriile celebrează ziua în care mulţimile l-au întâmpinat pe Iisus cu ramuri de finic şi măslin la intrarea triumfală în Ierusalim, dintr-un prinos de bucurie, ca un semn al recunoaşterii biruinţei împotriva morţii, înfăptuite prin învierea lui Lazăr. „Pentru a-şi arăta preţuirea pentru Iisus, oamenii aşterneau în calea lui ramuri, strigând: «Osana! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! …Osana, Fiul lui David!»”
Praznicul intrării Domnului în Ierusalim deschide ciclul sărbătorilor pascale care se încheie odată cu Înălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paştilor). În seara acestei duminici încep deniile din săptămâna Sfintelor Patimi, care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de Taină, şi cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus. Intrând ca Împărat în Ierusalim, Iisus anticipează biruinţa Sa apropiată asupra morţii, ca şi biruinţa întregii omenirii pe care o purta în Sine. În vechime, Duminica Floriilor, începutul săptămânii Paştilor, mai era numită Duminica aspiranţilor sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii (cei care urmau să se boteze) mergeau cu mare solemnitate la episcop spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe Simbolul credinţei (Crezul).

Duminica Floriilor, numită şi Duminica Stâlparilor, este sărbătorită întotdeauna în a şasea duminică a postului mare. După minunea învierii lui Lazăr, căpeteniile iudeilor au luat hotărârea să-l omoare pe Iisus cu primul prilej. Arhiereul Caiafa afirmă: „Mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară întreg neamul”.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în această zi să împartă credincioşilor ramuri de salcie binecuvântate. Sfinţirea le transferă calităţi purificatoare, salcia fiind învestită cu sacralitate. Puse la icoană sau în locurile importante din gospodărie, ramurile îndoite în cerc devin leac de dragoste sau de sperietură, potrivit credinţei populare. Îndoirea în cerc, simbol solar, este tot o reminiscenţă a ritualurilor precreştine. Pelerinajul de Florii practicat în zilele noastre vesteşte, ca şi cărţile de slujbă, legătura duhovnicească dintre Sâmbăta învierii lui Lazăr, urmată de Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, şi Sâmbăta Mare a odihnei Domnului în mormânt, urmată de Duminica Învierii Domnului. Pelerinajul de Florii este este un semn de credinţă şi speranţă.
Denumirea populară a Floriilor vine de fapt de la zeiţa romană Flora. Cinstirea Florei făcea parte din şirul sărbătorilor de primăvară ce trebuiau să asigure renaşterea naturii. Peste această sărbătoare păgână, creştinii au suprapus Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, singurul moment din viaţa Sa pământească în care acesta a acceptat să fie aclamat ca împărat. Primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Cristos, care a intrat în Ierusalim ca împărat smerit – împlinind o proorocire din Vechiul Testament -, a fost cu ramuri de măslin.

După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia. În unele sate, locuitorii se încing cu ramurile de salcie peste mijloc ca să fie puternici şi apăraţi de boli. De asemenea, în Duminica Floriilor, gospodinele curăţă mormintele, agăţând de cruci rămurele de salcie. În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă apa unui râu.

Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi Moşii de Florii sau Lazărul, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană.
Începând cu seara de duminică, în biserici începe săvârşirea slujbelor numite denii. Acestea evocă toate momentele importante petrecute în viaţa Mântuitorului între ziua Intrării triumfale în Ierusalim şi până la Învierea Sa din morţi. Rememorarea acestor momente triste sunt este un prilej de reamintire a stării noastre de păcat din care putem ieşi doar cu ajutorul lui Dumnezeu, cel care s-a răstignit şi a înviat pentru noi. Cu ziua de Florii începe ultima săptămână a Postului Paştilor, numită Săptămâna Patimilor, în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.