Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei. (Marcu 14, 3-9)

Gestul femeii din pericopa evanghelică este amintit pretutindeni atunci când se vorbeşte despre Domnul Iisus Hristos şi pătimirile Sale.

Venind în Betania, a intrat în casa lui Simeon, cel vindecat de lepră. Acolo, o femeie a venit şi a uns capul Mântuitorului cu nard, un ulei aromat şi foarte scump. Unii au văzut în gestul femeii o risipă; şi chiar au spus că mai bine s-ar fi vândut nardul, iar banii s-ar fi dat săracilor.

Mântuitorul a clarificat gestul femeii şi i-a dat un sens mult mai profund. El nu exclude faptul că şi săracii trebuie ajutaţi, însă femeia a făcut un gest prin care şi-a arătat dragostea şi respectul faţă de Domnul Hristos: „Mai dinainte a uns trupul Meu spre înmormântare”, a spus El.

Pe săraci îi avem mereu în preajmă şi-i ajutăm din dragoste şi compasiune. Nu trebuie să vedem lucrurile prin excludere, ci prioritar: ceea ce-I oferim Mântuitorului se cuvine doar Lui; iar cele pentru săraci, le oferim tocmai pentru că Domnul Hristos ne-a învăţat acest lucru. (Pr. Dumitru Păduraru)