”Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lângă mare, pe uscat. Şi-i învăţa multe în pilde, şi în învăţătura Sa le zicea: Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă”. (Marcu 4, 1-9)
Domnul Iisus Hristos în cuvinte aparent simple oferea învăţături dumnezeieşti. Ce am mai putea adăuga la cuvintele Mântuitorului sau am putea afirma că spusele Sale depăşesc puterea noastră de înţelegere?
Parabola semănătorului este simplă, directă şi lesne de priceput. Semănătorul este Dumnezeu; cuvintele Sale divine sunt oferite deopotrivă fiecărui om din această lume. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează, şi astfel sufletul fiecăruia devine ca un pământ pregătit pentru a primi sămânţa cea bună.
Însă, uneori, din neştiinţă, fie din ignoranţă sau din necredinţă, nu toţi aduc roade. Unii sunt entuziasmaţi când aud cuvintele lui Dumnezeu şi gândesc că vor aduce bune roade. Doar o parte dintre cei care aud cuvintele lui Dumnezeu aduc roade bune şi la bună vreme.
Când am primit Sfântul Botez, sămânţa învăţăturilor divine a început să încolţească şi în sufletele noastre. Sfântul Marcu Ascetul aşa ne învaţă: „Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine.” (Pr. D. Păduraru)
