Zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, Totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere. Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 2-8)

Cei care iubesc pe Mântuitorul pot uşor constata că există o preocupare tot mai evidentă a unora de a marginaliza dorinţa legitimă de a ne manifesta credinţa în Domnul Hristos.

Parcă mai mult ca oricând omul este îndemnat să se înstrăineze de Dumnezeu prin mijloace care mai de care mai subtile şi mai distructive. Lumea de astăzi nu mai are timp pentru suflet, pentru cruce şi Înviere.

Jertfa şi smerenia crucii sunt uitate sau deformate. Lumina Învierii nu mai este dorită de cei care caută aşa-zisul rai în vicleana fericire a păcatelor şi în temeinica schilodire a dezumanizării.

Putem vedea copii fără părinţi şi părinţi fără copii, căsătoriţi fără bucuriile căsătoriei, soţi şi soţii fără temeinică însoţire, bătrâni fără tihna bătrâneţii. Va veni Domnul Hristos! Cum ne va găsi? (Pr. Dumitru Păduraru)