Şi îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea.
Iar după ce i-a slobozit, S-a dus în munte ca să Se roage. Şi făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El singur pe ţărm.  Şi i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. Iar lor, văzându-L umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă şi au strigat. Căci toţi L-au văzut şi s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei şi le-a zis: Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi! Şi s-a suit la ei în corabie şi s-a potolit vântul. Şi erau peste măsură de uimiţi în sinea lor; Căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată. Şi trecând marea, au venit în ţinutul Ghenizaretului şi au tras la ţărm. (Marcu 6, 45-53)

Cheia înţelegerii acestui pasaj biblic o descoperim în penul­timul verset: ucenicii „erau peste măsură de uimiţi în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată”.

Aşa ne putem explica uimirea Sfin­ţilor Apostoli când Domnul Iisus Hristos le-a spus ca ei să hră­nească mulţimile, dar şi tul­bu­rarea lor când L-au văzut pe Domnul Hristos mergând pe apă ca pe uscat. Nu ştiau să se mai fi întâmplat aşa ceva. Însă în faţa lor Se afla chiar Cel ce poate face aceste lucruri, mai presus de legile unanim acceptate.

Sunt mulţi fraţi de-ai noştri care şi-au împietrit inimile şi apoi şi conştiinţele. Pentru inimile reci şi sterpe Dumnezeu îngăduie încercările ce vin asupra noastră. O inimă rece exacerbează egoismul, mândria şi lipsa de comuniune dintre fraţi.

Să avem inima plină de dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru semenii noştri! În căldura inimii vom descoperi dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. (Pr. Dumitru Păduraru)